The writer Amos Oz passed away yesterday. He left us with his books. Demanding, rich, profound, absorbing. The first one I read and reviewed was Black Box, six years ago.
A story told in chain letters, recomposing the painful remains of a couple, as dysfunctional, as it is symbiotic, a mixture of the human nature’s absolute opposites, bringing out its worst in order to reveal its best. After seven years of separation, Ilana Brandsteter Sommo returns to her former husband, Alexander Ghideon’s life, through a letter, requesting help for their son, Boaz, who had gotten into the first of a long series of troubles. His response is so strikingly cold, that Ilana’s abundant emotional evocations become increasingly implausible. We are, in fact, witnessing a fierce confrontation, gradually shaped in a cruel and remarkably intelligent game which both of them master very well. The two characters seem to be made out of paradoxes: Alex is depicted in the darkest shade by Ilana’s letters, who, at the same time, declares her haunting and eternal passion for him, calling him the master of her hatred and longing… The tumult of emotions pouring from the passionate rows while, at the same intensity, she previously decimated the adored one, shows the complexity of this hard to qualify woman. Extremist or dual, driven by the force of fulfilling a destiny only she could completely understand, Ilana holds on until the end, proving that beyond the violence of her feelings, she is motivated by a constant determination. The professor, on the other hand, while distant in his former officer’s dried up irony, frozen and vertical, wrapped up in the solitary detachment of its own scholar’s pedestal, is unmasked by his own vulnerability, intervening, each time, with financial support granted when his Prodigal son (that he doesn’t even know for sure it’s his) gets into trouble. His sensitive point becomes a true Achilles heel, which betrays him, penetrates his isolation thus providing a potential clue in understanding the evolution of past and future dynamics of the relationship, but is still extremely pale, you don’t know how things will turn out eventually, especially since Ilana remains for him an indecipherable mystery. The other characters appear in the same manner of communication by letters: of Boaz, illiterate and impertinent, Michael Sommo’s – current husband of Ilana -, affected, opportunistic and hypocritical, of lawyer Zakheim, protective and friendly, always exceeding his responsibilities as an employee with over three decades of experience serving Alex’s family.
The unhoped-for ending emerges somehow unexpectedly, after all the bitterness and the crossing of the sharp swords of human ego at its peak.
The title of the novel makes you think of the black box analysis, procedure carried out to determine the causes of a plane crash, the book similarly reconstructing the context of the events with devastating impact on the lives of the protagonists. Going beyond the parallel or, better said, the correlation between characters who represent the trends of society, of Jewishness, seen all the way through to its essential core – which is the permanent background of Oz’s work -, the recommendation of this book follows the sinuous flow of cathartic love liaisons, drawing the reader into its moving sands, draining and enriching him at the same time. It’s Oz’s unmistakable style, frustrating and all the way seductive, leaving you exhausted and in need of a vacation after just one read. The author was fully aware of this matter, freely admitting during his short visit to Bucharest, at the end of February 2012, that his work, after passing the translator’s filter – serving as a midwife in releasing the writing into the world, who also functions as a mind reader, understanding and faithfully reproducing his ideas – ultimately, his work results from the interaction with the reader. The latter brings his personal experiences, his own suffering, his own sunsets, therefore, in the end, it’s safe to say that not only the book changes the reader, but the reader also changes the book.
Photo source writer: shalom.it
Cutia neagră
Scriitorul Amos Oz a plecat, ieri, din această lume. Și-a lăsat în ea cărțile. Solicitante, bogate, profunde, acaparatoare. Prima pe care am citit-o eu a fost, acum 6 ani, Cutia neagră. Recenzia e tot de atunci.
O poveste spusă în scrisori înlănțuite, recompunând rămășițele dureroase ale istoriei unui cuplu, pe cât de disfuncțional, pe atât de simbiotic, un amestec de contrarii absolute ale firii omenești, care dă tot ce are ea mai rău ca să poată scoate la suprafață ce are mai bun.
După șapte ani de la despărțire, Ilana Brandsteter-Sommo revine în viața fostului ei soț, profesorul Alexander Ghideon, printr-o scrisoare în care îi cere ajutorul pentru fiul lor, Boaz, intrat într-o încurcătura serioasă, prima dintr-un lung șir. Răceala răspunsului este izbitoare, făcând din ce în ce mai neverosimilă insistența evocărilor emoționale abundente ale Ilanei. Asistăm, de fapt, la o confruntare acerbă, conturată treptat, într-un joc de o cruzime și o inteligență remarcabilă, pe care cei doi îl stăpânesc foarte bine.
Personajele par construite din paradoxuri: Alex, înfățișat în cea mai sumbră perspectivă în epistolele Ilanei, care, în același timp, își declară pasiunea eternă și pustiitoare pentru el, numindu-l stăpânul urii și dorului ei… Tumultul de emoții care se revarsă din rândurile pătimașe după ce, cu aceeași intensitate și statornicie îl decimase pe cel adorat, redă complexitatea acestei femei greu de calificat. Extremistă sau duală, condusă de forța împlinirii unui destin pe care numai ea și-l înțelege complet, Ilana rămâne în scenă până la sfârșit, semn că dincolo de violența simțămintelor ei, e animată de o hotărâre constantă. Profesorul, pe de altă parte, distant în ironia lui uscată de fost ofițer, glacial și vertical, învăluit în detașarea solitară a propriului soclu de savant, e demascat de propria vulnerabilitate, intervenind, de fiecare dată, cu suport financiar concret, acordat imediat ce fiul risipitor (despre care nici nu știe sigur că-i al lui) se găsește în dificultate. Punctul său sensibil devine aproape un călcâi al lui Ahile, care îl trădează, penetrându-i izolarea și oferind un potențial indiciu în înțelegerea evoluției trecute și viitoare a dinamicii relației, dar este, totuși, unul extrem de pal, nu știi cum se vor alege lucrurile până la urmă, mai ales că Ilana rămâne pentru el un mister de nedescifrat. Celelalte personaje apar tot sub forma comunicării prin scrisori: ale lui Boaz, agramate și impertinente, ale lui Michel Sommo – actualul soț al Ilanei -, afectate, oportuniste și ipocrite, ale avocatului Zakheim, protectoare și prietenești, depășindu-și mereu atribuțiile de angajat cu peste trei decenii de vechime în serviciul familiei lui Alex.
Finalul nesperat se conturează cumva, pe neașteptate, după toată amărăciunea și încrucișarea de săbii ascuțite ale orgoliului uman, aflat la cote maxime.
Titlul romanului trimite cu gândul la analiza cutiei negre, procedură efectuată la stabilirea cauzelor unui accident de avion, cartea reconstituind, în mod similar, contextul evenimentelor cu impact devastator asupra vieții protagoniștilor.
Trecând peste paralela sau, mai bine spus, corespondența între personajele cărții ca reprezentare a curentelor societății, a evreității, în întregul și adâncul ei indisolubil – fundal permanent al operei lui Oz -, recomandarea acestei cărți urmărește curgerea sinuoasă a legăturilor dragostei cathartice, atrăgând cititorul în nisipurile ei mișcătoare, secătuindu-l și îmbogățindu-l totodată. Este stilul care seduce și frustrează, caracteristic lui Amos Oz, care te lasă, după o lectură de-a sa, aproape epuizat, dorindu-ți un concediu. Autorul era pe deplin conștient de acest aspect, recunoscând, în scurta vizită pe care a făcut-o la București, la sfârșitul lunii februarie 2012, că opera sa, trecută, în primul rând, prin filtrul traducătorului – care îndeplinește rolul de moașă pentru scriitura eliberată în lume, dar și pe acela de mind-reader al său, înțelegând și redându-i cu fidelitate ideile – este rezultatul unei interacțiuni cu cititorul. Acesta pune în ea propriile experiențe, propriile suferințe, propriile apusuri de soare, astfel că, în final, se poate afirma că nu doar cartea îl schimbă pe cititor, dar și acesta o schimbă, la rândul lui.
Sursă foto carte: libhumanitas.ro
What do you think?
You must be logged in to post a comment.