De ce te-ai duce la un film despre care știi din trailer că e trist, emoționant, dramatic? Pentru că tot acolo îl vezi pe Will Smith, în rolul unui tată care și-a pierdut copilul, confruntându-se cu Moartea, Timpul și Dragostea, care apar în formă umană. Moartea zâmbește cu eleganță – Hellen Miren într-un palton albastru, Timpul – Jacob Latimer – e indignat că e irosit, iar Dragostea strigă prin ochii înlăcrimați ai Keirei Knightley. Dacă mai spun Edward Norton și Kate Winslet în roluri secundare, cred că reușesc să conving câțiva cinefili să tragă aer în piept și să intre la o dramă care se anunță din start intensă. Pentru ceilalți, voi rezuma câteva impresii, întrucât filmul chiar merită văzut.
Nu suntem pregătiți, nici cultural, nici psihologic, să privim moartea ca pe ceva firesc, deși suntem conștienți de inevitabilitatea ei. Ca atare, toate aspectele legate de aceasta sunt tabu, nu e un subiect de conversație lejer de abordat. Dar viața creează contexte care forțează limitele, cum ar fi blocajul prelungit al unui prieten într-o lume a durerii năucitoare, în care singurul confort este tiparul repetitiv al realizării de construcții complicate din piese de domino, urmate de dărâmarea acestora prin împingerea unei singure piese. Atât mai știa să facă Howard, personajul principal, la doi ani de la moartea fiicei sale. Inițial un tip creativ și energic, fondatorul agenției de publicitate la care lucra împreună cu prietenii săi, Howard devenise acum de nerecunoscut, iar ceilalți erau îngrijorați de declinul iminent al firmei și de punctele de cotitură din propriile lor vieți. Sub presiunea situației legate de vânzarea agenției, imposibil de realizat fără Howard, cu care nu se putea discuta, ajung să-i mijlocească prietenului lor întâlnirea cu cele trei “abstracțiuni” (Dragostea, Timpul și Moartea), pilonii tuturor discursurilor lui dinainte de tragedie și cărora le scrie și expediază scrisori furioase după. Whit (Edward Norton), Claire (Kate Winslet) și Simon (Michael Peña) nu realizează câtuși de puțin, în momentul intervenției, că aceasta se va răsfrânge și asupra lor, printr-o mișcare propagată în ansamblul relațional și în propriile existențe, în care momentul de claritate își aștepta, cu nerăbdare, intrarea. Frumusețea colaterală, tradusă, din motive care-mi scapă, ca “a doua șansă”, este o denumire poetică a conexiunii dintre toți și toate. Filmul oferă câteva repere, dar înțelegerea conceptului vine, mai degrabă, din percepția personală a spectatorului, din cât de deschiși își ține ochii sufletului și cât este dispus să “vadă” în jur, pe ceilalți reflectându-se în sine și invers.
S-a comentat, destul de critic, că nu este suficient explorată întâlnirea cu cele trei abstracțiuni, că dialogurile nu oferă destul. Privind povestea ca tot, urmărindu-i atent dinamica, se poate observa că interacțiunea vizată, atât cât e, îndeplinește exact rolul pe care e menită să-l aibă, de terapie șoc pentru antieroul la care nu se mai poate ajunge altfel. Pelicula privește transformarea realității dureroase prin care trece ființa umană, nu se vrea a fi un curs de filosofie. De aceea aș mai nota și abordarea interesantă a temei depășirii traumei, a ieșirii de după zidul paralizant al admiterii că ceva teribil s-a petrecut, ceva care nu poate fi numit în cuvinte, în condițiile în care, deși nefuncțional, necomunicativ și prins în limbo-ul suferinței atroce, Howard rămăsese tot el, inteligent, generos, înțelegător și bun. Era încă acolo, prezent, observându-i limpede pe cei cu care nu putea vorbi, “citindu-le” frământările și înțelegându-le neliniștea.
Toate aceste dezvăluiri reprezintă doar o parte din experiența oferită de “Collateral Beauty”, rămân multe elemente de descoperit la vizionare printre care, vă recunosc, se numără și finalul neașteptat, punct de întâlnire a tuturor ițelor și cheie de descifrat sensuri. Regizorul David Frankel (The Devil Wears Prada; Marley & Me) spune că filmul este o poveste a învățării drumului spre reconectare. Merită, așadar, văzut, fie și doar pentru efectul terapeutic. Iar Will Smith își păstrează farmecul și când își explorează latura sensibilă.
Publicat și în revista Airport News.
Why would you go to a movie whose trailer reveals it as sad, emotional, dramatic? Because it also presents Will Smith as a father who lost his child, facing Death, Time and Love, which appear in human form. Death smiles gracefully – Helen Mirren in a deep blue coat, Time – Jacob Latimer – is outraged about being wasted and Love shouts through Keira Knightley’s teary eyes. If I also mention Edward Norton and Kate Winslet in support roles, I think I managed to convince a few movie fans to take a deep breath and go see an intense drama. For the others I will summarize a few thoughts for this movie is really worth watching.
We are not prepared, neither culturally, nor psychologically to look at death as being natural, although we are aware of its inevitability. Therefore, all aspects of it are taboo, it’s an uncomfortable conversational topic. But life creates contexts where limits are pushed, like a friend’s blockage into a world of numbing pain, where the only remaining comfort is the repetitive pattern of building complicated domino constructions and then overthrowing them by pushing down a single piece. This is all what was left of Howard, the main character, two years after the death of his daughter. Originally a creative and energetic guy, founder of the advertising agency where he worked with his friends, Howard had become unrecognizable and the others were concerned about the imminent decline of the company and the turning points of their own lives. Under the pressure of the situation related to the selling of the agency, which couldn’t be done without Howard who wasn’t speaking, they arrange for the encounter of their friend with the three „abstractions” (Love, Time and Death), which were the pillars of his speeches before the tragedy and to whom he writes angry letters later on. At the time of the intervention, Whit (Edward Norton), Claire (Kate Winslet) and Simon (Michael Peña) don’t realize that through a movement spread across the relational ensemble it would affect their own lives which needed the moment of clarity pretty badly. The collateral beauty is a poetic name given to the connection between everyone and everything. The film offers a few reference points, but the understanding of the concept comes rather from the viewer’s personal perception, from how open are the eyes of his soul and how much is he willing to „see” around, the others reflected into him and vice versa.
It has been commented that the meeting with the three abstractions is not explored enough. Looking at the story as a whole, following its dynamics closely , you may notice that the above mentioned interaction fulfills exactly the role it’s meant to have, that of a shock therapy for the antihero who couldn’t be reached otherwise. I would also note the interesting approach of overcoming trauma and getting out of the paralyzing silence keeping him from admitting that something terrible has happened, something unspeakable. Although dysfunctional, uncommunicative and caught in the limbo of the atrocious suffering, Howard was still there, intelligent, generous, understanding and kind, seeing the ones he couldn’t speak to for what they were, with all their worries and struggles.
All these disclosures are only part of the experience offered by “Collateral Beauty”, there are many other things to discover at the viewing among which, I have to tell you, it’s the unexpected finale, the meeting point of all threads and key to decipher meanings. Director David Frankel (The Devil Wears Prada; Marley & Me) says the movie is a story about learning how to reconnect. You should see it therefore, if only for the therapeutic effect. And Will Smith is still charming, even when exploring his sensitive side.
Also published in Airport News magazine.
What do you think?
You must be logged in to post a comment.