Dacă oamenii ar vorbi unii cu ceilalți, dacă și-ar spune la timp ofurile, dacă nu le-ar mai lăsa să-i roadă pe dinăutru, în tăcere, atunci, probabil, viața ar fi mai simplă și mai plină de bucurie. Și melodrama din filme ar fi pură ficțiune. Prima apariție a Julietei este cea a femeii în vârstă de 50 de ani (interpretată de Emma Suarez), sensibilă și stilată, cu chipul marcat de suferință, pregătindu-se pentru o călătorie prelungită în Portugalia, împreună cu partenerul ei, Lorenzo (Dario Grandinetti, văzut și în „Hable con ella”). O întâlnire întâmplătoare pe stradă cu prietena din copilărie a fiicei sale o aruncă într-o spirală contorsionată de emoții care o fac să renunțe la plecare, fără a-i oferi înțelegătorului bărbat lăsat baltă nicio explicație. Aceasta începe să se însăileze prin scrisoarea-jurnal adresată fiicei sale, Antia, care, din spusele prietenei, știa că ea stă încă în Madrid. Și-atunci, acolo trebuia să și rămână. Treptat, scrisoarea ne dezvăluie de ce.
Ne duce la punctul de start al poveștii, în urmă cu treizeci de ani, într-un tren de noapte, care-și șerpuiește spinarea printre zăpezi. Versiunea tânără a Julietei (jucată de Adriana Ugarte) e sclipitor de frumoasă, potrivindu-se perfect cu Xoan (Daniel Grao), pescarul cel chipeș, o întâlnire determinată și determinantă de soartă. Lucrurile se înlănțuie curgător, pare că ce trebuie să se întâmple, se întâmplă hotărât, cu toate cuiele aruncate de o menajeră care vorbește prea mult. Pe limba lui Almodovar, o poveste va fi întotdeauna spusă în culori tari și aceasta nu face excepție. Pe alocuri e chiar reconfortant (gurile rele spun redundant) să-i regăsești semnătura, tema relației mamă-fiică nu e nouă, nici centrarea aproape exclusivă pe universul feminin, iar reîntâlnirea cu Rossy de Palma, magnifica năsoasă, (aici cu un ochi încețoșat și o coafură afro) e călduroasă, în ciuda răcelii personajului acesteia.
Pe fundalul vizual intens colorat apar tipare care coincid peste generații (soția bolnavă – soțul infidel), conflicte mocnite care izbucnesc, generând drame care antrenează alte drame și multă vinovăție apăsătoare și nevorbită. Personajele suport, spontan luminoase (mama lui Bea, Lorenzo) evoluează printre nuanțele de gri ale vieții (prietenia autentică dintre Julieta și Ava, bonomia frustă a tatălui Julietei). Schimbarea actrițelor care interpretează cele două versiuni ale personajului central este realizată printr-o scenă puternic ilustrativă pentru întreg șirul narativ, la fel cum apariția și reapariția figurinei masculine incomplete, sculptate de Ava, sugerează dureros lovitura imuabilă a destinului care pecetluiește și legătura dintre cele două femei. Pentru noi, dispariția fetei este perfect explicabilă înainte să aflăm încă toată povestea, iar suferința Julietei, concentrată într-o singură frază: “Absența ta îmi umple viața și mi-o distruge”. Ar fi, totuși, o eroare să reducem filmul la o idee atât de simplă. Pentru că, la fel ca-n viață, lucrurile nu se opresc niciodată atunci când crezi că o vor face.
Publicat și în revista Airport News.
If people spoke to each other, if they verbalized their troubles instead of letting these eat them up inside, then perhaps life would be simpler and more joyful. And the movie melodrama would be pure fiction. Juliet’s first appearance is that of a 50 years old woman (played by Emma Suarez), sensitive, stylish, with her face marked by suffering, getting ready for an extended trip to Portugal with her partner, Lorenzo (Dario Gradinetti, also seen in „Hable con ella”). A chance meeting in the street with her daughter’s childhood friend throws her into a twisted spiral of emotions which make her withdraw from the journey without offering any explanation to the soft-hearted man she ditches. She begins to write a long journal-like letter to her daughter, Antia who knew she was still in Madrid. Therefore, she had to stay put. Gradually, the letter reveals why.
We are taken to the starting point of the story, thirty years ago, in a night train sweeping its back through the snow. Juliet’s young version (played by Adriana Ugarte) is brilliantly beautiful, a perfect match for Xoan (Daniel Grao), the handsome fisherman whom she meets in a twist of fate. Things flow naturally, it seems that what is supposed to happen, definitely happens, despite the meddling of a maid who talks too much. In Almodovar’s language, a story will always be told in strong colors and this one makes no exception. It’s quite refreshing (bad mouths may even say redundant) to see his signature, the mother-daughter relationship theme is no news to his work, nor is focusing almost exclusively on the feminine universe and seeing Rossy de Palma, the magnificent nosy, again – here, with a milky eye and an Afro hairdo – feels like a treat, in spite of the coldness of her character.
On the intensely colored background, a large number of things occur: patterns which coincidentally appear over generations (the sick wife – the unfaithful husband), smouldering conflicts which erupt, generating drama involving other drama and a lot of repressive and unspoken guilt. Changing the actresses who interpret the two versions of the main character is achieved through a strongly illustrative scene for the whole narrative string just like the occurrence and recurrence of the incomplete male figurine carved by Ava painfully suggests the immutable blow of fate which also seals the link between the two women. For us, the girls’s disappearance is perfectly explainable even before knowing the whole story and Juliet’s suffering is concentrated in one single sentence: „Your absence fills my entire life and destroys it”. However, it would be a mistake to reduce the film to an idea so simple. Because, just like in life, things never stop when you think they will.
Also published in Airport News magazine.
What do you think?
You must be logged in to post a comment.