La La Land

Se poate să le ai pe toate? Și dragoste și vise împlinite?

Emma Stone și Ryan Gosling își pun la bătaie talentul, charisma și chimia dintre ei, încercând să ne răspundă la întrebare, în pași de dans. În miticul Los Angeles, o actriță aspirantă întâlnește (de mai multe ori și cât se poate de nereușit) un pianist pasionat de jazz – fiecare cu visul lui de afirmare și propria realitate de transformat. Ea vinde cafele starurilor de cinema cărora speră să le calce pe urme, el cântă colinde la pian în baruri obscure, sperând să-și deschidă, într-o zi, propriul club de jazz. Calea presărată cu provocări și deloc scutită de dezamăgiri include, însă, absolut fermecător, și replici incitante, și piruete în asfințit.

Regizorul și scenaristul Damien Chazelle (Whiplash) reușește să creeze, prin această peliculă, o lume compusă din emoție universală, muzică îmbătătoare și culori aproape palpabile. Îți reamintește de ce-ți place la film, cum să trăiești o poveste, accesează locul ascuns din suflet pe care-l declarăm pierdut la anii maturității, îți reactivează acea stare de prospețime în care crezi că dragostea se poate întâlni, iar visele se pot, în cele din urmă, împlini. Sub forma unui musical, cu o abordare de Old School Hollywood, La La Land are și romantism, și accente comice, și-un pic de glamour, dar păstrează doza de realism necesară credibilității poveștii. Nu se ferește, cu alte cuvinte, de răspunsul nuanțat la întrebarea de la început. Finalul ne oferă, însă, și un sfârșit alternativ, ca omagiu adus Perioadei de Aur a Hollywoodului, în care toate se rezolvau ca prin farmec și happy end-ul era firesc. Spațiu iluzoriu în care să ne refugiem de realitatea cinică? Cui îi pasă, filmul e superb! Încă o dată, de-asta mergem la cinema, să ne reîncărcam cu magia atât de greu de găsit în viața cotidiană. După o asemenea experiență, te simți mai ușor, mai tânăr și mai pregătit nu doar să vezi frumusețea vieții, ci și să crezi în ea.

Fără să fie fantastică, nici nostalgică, e o călătorie în lumea aceea de vis, din care toți ne întoarcem mai bogați. Nu s-a potrivit, se pare, cu pretenția obligatoriului politically correct, care a direcționat Oscarul pentru cel mai bun film către o dramă centrată pe traseul de viață al unui traficant de droguri (de culoare și homosexual, desigur). A luat, în schimb, Oscarul pentru cel mai bun regizor (măcar atât pentru Damien Chazelle, semnatarul acestei măiestrii vizuale), cea mai bună actriță în rol principal (Emma Stone e realmente convingătoare în rolul Miei, pe cât de fragilă, pe atât de hotărâtă, chiar și în momentele de îndoială), cea mai bună imagine (Linus Sandgren), cea mai bună coloană sonoră (Justin Hurwitz), cea mai bună melodie originală (City of Stars) și cea mai bună scenografie (David Wasco, Sandy Reynolds-Wasco). Rămas doar cu nominalizarea pentru cel mai bun actor în rol principal (dar și cu premiul de la Golden Globes), Ryan Gosling merită un comentariu pentru interpretarea fără cusur, rolul lui Sebastian solicitându-i o complexitate artistică extinsă. A învățat să cânte jazz la pian în câteva luni, astfel că în toate scenele în care Sebastian cânta, era chiar el, Gosling, nu s-a folosit o dublură. Iar interacțiunea dintre el și Emma este atât de armonioasă, că întreaga poveste pare a se sprijini pe acest echilibru, pe o anumită liniște aproape fluidă. De altfel, cam toate sunt echilibrate în construcția filmului – sunetul, imaginea, emoția – și de aceea impresionează și îl reții ca pe un tot. Nu poți da play în minte la melodia cea mai impresionantă, să zicem, fără să-ți vină la pachet cu tot contextul, cu tot mesajul, cu toată emoția momentului. Mi-am îngăduit mai mult subiectivism în această cronică scrisă în ziua de după decernarea premiilor pentru că, recunosc, La La Land m-a surprins. L-am văzut fără așteptări prea mari, considerându-l inițial doar un musical cu o campanie foarte activă în jurul lui (a avut, totuși, 14 nominalizări), astfel că mai degrabă mi-a generat rezistență decât curiozitate. Și s-a dovedit a fi cu totul altceva, o splendoare cinematografică în adevăratul sens al cuvântului, o piesă clasică în vremuri moderne, de văzut și revăzut pentru inspirație și stare de bine.

Publicat și în revista Airport News.

 Can you have it all? Love and fulfilled dreams?

Emma Stone and Ryan Gosling put their talent, charisma and chemistry on the line, trying to answer this question while taking a few dance steps together. In the mythical Los Angeles, an aspiring actress and a passionate jazz pianist meet (for several times, it doesn’t go very well at first). Both of them have dreams to chase and realities to change for the better – she sells coffees to movie stars hoping to follow in their footsteps, he plays carols on the piano in gloomy bars, hoping to open his own jazz club one day. The challenging and not exempted from disappointments path includes, however, in an absolutely charming way, exciting lines exchanges and pirouettes into the sunset.

Director and screenwriter Damien Chazelle (Whiplash) manages to create a world made up of universal emotion, intoxicating music and lively to almost palpable colours. It reminds us why we love going to the movies, it reminds us how to live a story, it goes to the secret place of the soul we forget about when turning into adults, it reactivates that freshness necessary to believe that love is possible and dreams are reachable. A musical with an Old School Hollywood approach, La La Land also has romance, comedy and a bit of glamour, but it keeps the much needed for the story to hold realism. It’s not afraid, in other words, to answer the original question, but it also offers an alternative ending as a tribute to the Hollywood’s Golden Era, when everything was magically solved and the happy end came naturally. Illusive space to escape the cynical reality? Who cares, the film is gorgeous! Again, this is why we go to the cinema, to recharge with the magic that’s so hard to find in everyday life. After such an experience, you get to feel lighter, younger and more willing not only to see the beauty of life, but also to believe in it.

Without being fantastic or nostalgic, it’s a trip to that dream world from where we all come back richer. It didn’t fit, apparently, the mandatory politically correct requirement which ultimately directed the Oscar for Best Picture towards a drama centered on the life of a drug dealer (a homosexual African American, of course). It was awarded, though, the Oscar for Directing (this, at least, for Damien Chazelle, the author of this visual masterpiece), for Actress in a Leading Role (Emma Stone is quite convincing in the role of Mia, as fragile, as determined even in her moments of doubt), for Cinematography (Linus Sandgren), for Music – Original Score (Justin Hurwitz), for Music – Original Song (City of Stars) and for Production Design (David Wasco, Sandy Reynolds-Wasco). Left with only the nomination for Actor in a Leading Role (but let’s not forget the Golden Globe for Best Performance by an Actor in a Motion Picture – Musical or Comedy), Ryan Gosling deserves a comment for his flawless interpretation of Sebastian, which required an extended artistic complexity. He learned to play jazz piano in just a few months, so that it’s him in all the scenes where Sebastian is playing, they didn’t use a double. The interaction between Ryan and Emma is so harmonious, that the whole story seems to be supported by this balance, by a certain fluid tranquility. Actually, everything is pretty balanced in the construction of the movie – the sound, the image, the emotion – and this is why it gets to you as a whole. You cannot play in your mind the most impressive song, let’s say, without having it come to you with the full context, with the whole message, with all the emotion of the moment. I allowed myself a little more subjectivity with this review written on the day after the Oscars because, I admit, La La Land surprised me. I saw it with no expectations, thinking it was just a musical with a very active campaign around it (the 14 nominations are a bit browlifting), so I was rather sceptical than curious. And it proved to be something else, a cinematic splendor in every sense of the word, a classic piece in modern times to be watched for inspiration and well-being.

Also published in Airport News magazine.

Comments

comments