Un film care te surprinde, captivează și apoi, te urmărește, fie că-ți place, fie că nu. Memorabil și complex, atinge niveluri profunde și te lasă într-o stare involuntară de reflecție. Înainte de toate, Nocturnal Animals e un film despre alegeri, consecințele și impactul acestora în timp.
Firul acțiunii e întrețesut din mai multe părți: posesoarea unei galerii de artă din Los Angeles primește manuscrisul unui roman scris de primul ei soț. Citindu-l, scene din trecut îi revin în memorie, iar istoricul celor doi, ca și cheia înțelegerii romanului ni se dezvăluie în paralel. Viața curentă a eroinei, Susan Morrow (jucată de Amy Adams), se află în punctul acela de suspensie în care își pune întrebări de tipul “Ți se întâmplă să simți că viața ta s-a transformat în ceva ce nu ai intenționat niciodată?”- soțul cel sclipitor (interpretat de Armie Hammer) e din ce în ce mai distant și, după cum se dovedește, infidel, mediul artistic în care activează pare tot mai lipsit de sens, casa e rece și goală, obiectele de artă explorează exclusiv o zonă de urâțenie. Ceva o urmărește și o neliniștește pe Susan, o conștiință încărcată de alegerile din trecut, de ceea ce a lăsat în urmă. Dedicată ei, cartea scrisă de Edward Sheffield (interpretat de Jake Gyllenhaal, care dă viață și lui Tony Hastings, personajul ficțiunii) este o poveste dramatică, în care Tony, alter-ego-ul lui Edward, călătorește împreună cu soția și fiica sa pe o șosea pustie din Texas. Sunt atacați de trei localnici care îi hărțuiesc și îi terorizează momente insuportabil de lungi, iar, în cele din urmă, Tony este separat de fete. Sunt răpite de sub privirile lui îngrozite de neputință. Pe măsură ce avansează cu lectura, Susan începe să conștientizeze și să manifeste o vinovăție în crescendo, devenind, la rândul ei, martoră a dezintegrării vieții pe care o construise pe fundamentul acestei vinovății. Tot prin intermediul romanului, înțelegem și dimensiunea dramei trăite de Edward, căruia îi ia 20 de ani să se elibereze de ea, scriind „Animale de noapte.” La sfârșitul filmului, aflăm și detaliile poveștii reale, aflăm de ce Susan însăși, asemenea celor trei răufăcători, era un Nocturnal Animal și mai aflăm că, spre deosebire de micul liliac prăbușit, ea va cădea întotdeauna în picioare. Chiar dacă lecția abandonului e la fel de costisitoare ca rochia verde smarald, numai bună de purtat când decide să ia viața de la capăt.
“Nocturnal Animals” este a doua încercare cinematografică reușită a lui Tom Ford, după “A Single Man” și o reconfirmare a faptului că atunci când ai ceva de spus și găsești formula să o spui cu stil, poți să faci un film cu un conținut excelent fără să fii cineast de profesie. Coordonarea fluidă a detaliilor – obiectele exterioare ca indicii și oglindire a pulsului interior (tabloul REVENGE din galerie sau cel ciudat din holul casei, în care un bărbat împușcă pe altul de la distanță, iar acesta din urmă zâmbește tâmp la noi în loc să-și privească agresorul sau să schițeze cel mai mic gest de apărare), ca și prezentarea subtilă și totuși, explicită, a etapelor de evoluție dureroasă a lui Tony (redată la o intensitate incredibilă de Gyllenhaal) reprezintă acea atingere de maestru care leagă lucrurile, transformând pelicula într-o experiență generatoare de introspecție. Distribuția filmului este mai mult decât inspirată, și aici am în vedere nu doar actorii principali, ci și cele câteva personaje suport care punctează determinant șirul acțiunii: implacabila mamă a lui Susan, șeriful atât de texan și care iese, totuși, din standarde, personajul negativ absolut autentic în natura lui ticăloasă (Aaron Taylor Johnson a primit chiar o nominalizare Golden Globe pentru Best Supporting Actor). Ar mai fi de notat și coloana sonoră, semnată de Abel Korzeniowski, care ancorează atmosfera apăsătoare, susținând și completând vizualul hipnotic.
În spațiul online, opiniile despre film sunt împărțite până la nivel de controversă. E dragoste sau ură, lucru explicabil, cred, de urâtul greu digerabil din imagini, abundența scenelor dure, încărcate de tensiune până la refuz și de faptul că sensul transpare doar prin identificarea conexiunilor dintre ficțiune și realitate. Sper însă ca cele trei nominalizări la premiile Golden Globe – pentru Best Director, Best Screenplay și cea menționată mai sus – să fie de bun augur!
Publicat și în revista Airport News.
A surprising, captivating and sticking-with-you whether you like it or not kind of movie. It’s memorable and complex, it reaches deep levels and it leaves you in a state of involuntary reflection. First of all, Nocturnal Animals is about choices, consequences and their impact in time. The action thread is interwoven from several parts: an art gallery owner from Los Angeles receives the manuscript of a novel written by her first husband. She begins to read it and flashes from the past come to her mind, as the history of the two and the key to understanding the novel are gradually revealed. The current life of the heroine, Susan Morrow (played by Amy Adams), is at that suspension point where questions like „Ever feel like your life has turned into something you never intended?” appear – the dashing husband (played by Armie Hammer) is becoming more and more distant and, as it turns out, unfaithful; the artistic environment seems hollow, the house is empty and cold, the art works explore only ugliness. Something haunts and troubles Susan, a conscience burdened by the choices of the past, by what she had left behind.
Dedicated to her, the book written by Edward Sheffield (played by Jake Gyllenhaal who also impersonates Tony Hastings, the main character of the fiction) is a dramatic story in which Tony, Edward’s alter ego, is driving with his wife and daughter on a deserted road in Texas. They are attacked by three locals who harass and terrorize them for unbearably long moments and ultimately, Tony is separated from the girls. They are abducted from under his terrified, helpless eyes. As the reading progresses, Susan begins to realize and manifest a growing guilt while becoming, in turn, witness to the disintegration of the life she had built on the foundation of that guilt. The novel also helps us understand the size of Edward’s drama, which took him 20 years to release from by writing „Nocturnal Animals”. At the end of the movie we learn the details of the real story, we understand why Susan herself, like the three evil doers, was a Nocturnal Animal and we also figure that, unlike the small crashed bat, she will always fall on her feet. Even if the abandonment lesson is as costly as the emerald green dress good to wear when you decide to start over.
“Nocturnal Animals” is Tom Ford’s second successful cinematic atempt after “A Single Man” and it reconfirmes that when you have something to say and find the formula to say it in style, you can make a film with an excellent content without being a professional filmmaker. The details are all coordinated – external objects as clues and mirror for the inside pulse (the REVENGE picture in the galley or the weird one in the entrance hall, where a man shoots another from the distance and the latter smiles foolishly at us instead of looking at the aggressor or trying the smallest gesture of defense), the subtle and yet explicit presentation of Tony’s painful stages of evolution (intense acting game from Gyllenhaal) – and this is that master’s touch linking everything together and turning the movie into an insight generating experience.
The cast is more than inspired and here I mean not only the main actors, but also the few support characters essential for the action thread: Susan’s implacable mother, the stepping-over-the-line Texas sheriff, the genuine psychopat-by-nature villain (Aaron Taylor-Johnson even received a Golden Globe nomination for Best Supporting Actor). I also noticed the impressive soundtrack signed by Abel Korzeniowski, which anchors the heavy atmosphere, supporting and completing the hypnotic visuals.
In the online space, the opinions towards this movie are divided up to the point of controversy. It’s love or hate, given the hard to digest ugliness, the abundance of harsh, tense scenes and the fact that the true meaning of the story is accessible only by identifying the connections between fiction and reality. But I take the three Golden Globe nominations – Best Director, Best Screenplay and the above mentioned one – as a good sign! Kudos to Tom Ford!
Also published in Airport News magazine.
What do you think?
You must be logged in to post a comment.